Soarele era ascuns, scapatand ici colo cate o raza...norii negri se imprastiau pe intreg cerul...
Orasul capata o nuanta gri...Copacii inalti si scheletici aduceau o nota de gol...pamantul umed intrista orasul...iar oameni se plimbau agale pierduti in nestire....
Vantul suiera incet miscand crengile copacilor...sunetul masinilor ii zgariau timpanele...Privea de jur imprejur buimacita...
Era in orasul Nicaieri singura si pierduta... cum ajunsese acolo nici ea nu era sigura... tremura caci frigul o cuprinse toata... se aseza pe o bordura...si incerca din rasputeri sa-si aminteasca...avea parul zbarlit si era imbracata intr-o camasa de noapte cu un palton pe deasupra...avea in picioare o pereche de papucii de casa...
Obrajii ii erau umezi... si gandurile ii erau departe... se intinse fara jena pe spatiul verde de langa trotuar si privea spre cer...poate ii va spune mai multe... "...cine sunt?...sau mai bine zis cine vreau sa fiu?...." Total eclipse of the heart _ Bonie Tyler
...adia usor...invaluind aerul cu miresme de toamna...mirosea a pamant...trist...plouat...frunzele miscau usor...lasand o urma de culoare... crucile asezate in ordine stricau tabloul dezordonat creat de toanele vremii...
Statea acolo...pe banca...incapabila sa se miste, sa priveasca in alta parte decat spre mormantul acoperit si el de salbaticia climei... Lacrimi i se rostogoleau pe fata, iar vantul o gadila usor...racindu-i obrajii... Nu putea nici sa respire...trecuse atata timp si nu reusise sa-si stearga amintirile care-i furasera 10 ani din viata... Privea in gol...spre piatra funerara... ce joc sinistru i-a fost jucat?... cine a avut asa o inima sa i fure tot ce cu greu stransese in viata ei?...
...un val puternic de lacrimi ameninta sa iasa...in schimb un of ii misca usor pieptul...
"Nu...nu plangi...sau da?..."
O voce barbateasca o facu sa tresara si sa-si piarda punctul fix, schimbandu-si privirea pe el...ochii i se marira in semn de uimire iar rasuflarea disparu pret de cateva secunde bune... Era acolo in fata ei...frumos ca intotdeauna... fixand-o cu ochii lui verzi...
Zambi printre lacrimi...
"De ce plangi?..."
Incepuse sa rada...cine ar fi vazut-o acum..cu siguranta ar fi zis ca a innebunit... si ea stia ca nu se putea...nu avea cum sa fie aici...Edi se alaturase ingerilor dupa ce ani luptase cu o crunta boala...cancer...
Intoarse inapoi privirea spre piatra funerara si observase ca numele sau nu mai era...ba chiar piatra era goala... isi aminti atunci de prima zi cand il intalnise...
Statea pe aceeasi banca...plangea...puternic si zgomotos...asa cum ar fi plans orice copila de 15 ani care are probleme... venise in cimitir pentru ca era refugiul ei cand viata ii arata cine e mai tare... ii placea banca asta pentru ca era la umbra unui castan...iar langa, o simpla piatra funerara ingradita...fara nume...fara nimic...alba...putin invechita de ploi si zapada...era tot toamna pentru ca-si amintea frunzele cum dansau pe sunetul usor scartait de cruci vechi...
Un tanar o intrebase daca plange...si de ce plange...speriata si simtindu-si intimitatea oarecum violata...se ridicase si o lua la fuga spre primul boschete care ar fi reusit sa o acopere...un ras puternic o prinse din urma...
"te-am speriat?...nu...n-am vrut...fetita mica...Uite sunt Edi...tu?..."
Cu ochii rosii de plans si mari de uimire...incerca sa-si ingane numele..."Isabela..."
"Cum?"...il privea nedumerita...pentru ca era murdar pe haine de culori...
"Isabela..."
"Un nume puternic pentru o fiinta atat de firava ca tine..."
Ii zambi atat de frumos ca simti cum o caldura o cuprinde si o stare de bine molesind-o...Parea sa aiba in jur de 20-22 de ani... era vizibil mai mare ca ea...
De atunci... se intalneau doar acolo...la acea banca..si niciodata la o ora anume... veneau doar cand simteau si daca se intalneau...inseamna ca asa era sa fie...daca nu...nu.
Si curios...pentru ca era omniprezent... il gasea mereu cand avea nevoie de el... si fusese alaturi de ea...cand avea probleme cu parintii, sau cand suferea din dragoste...cand se certa cu prietenii sau cand simtea ca viata era prea dura...Mereu purta haine patate ...pana si palmele ii erau murdare de culoare...Crestea alaturi de el...
Trecura anii...Nidia avea acum 19 ani....si urma sa plece la facultate... atat de indecisa era cu ce urma sa faca in viata ca fugi unde isi gasea mereu alinarea... Edi era acolo...ghidand-o in viata mai departe...desi timpul o facuse pe ea acum o femeie frumoasa si puternica...la el parea ca statuse in loc...
In ziua cand pleca la facultate fugi repede in cimitir sa-si ia la revedere de la Edi... il gasi pe banca...fara expresie...privind spre piatra goala...
"Edi..."...un gol ii cuprinse inima...
"Oh, Isabela..." un zambet fortat ii aparu pe fata..."pleci..."
"da... dar sa stii ca ma intorc...promit...."se apropie usor mangaindu-i fata...
"nu, te rog...nu promite...ce nu poti respecta..."
"Dar Edi..."
"Nu, Isa...promite-mi ca nu vei uita nimic din ce ti-am spus...nimic nu te doboara, totul te intareste...fugi...e tarziu..."
"Voi veni inapoi..."...ii saruta fugar obrazul...si-ii privi inc-odata ochii...pentru prima data vazu o lacrima in colt de ochi...si simti cum inima i se goleste, simtind deja un dor...
...
Trecusera 3 ani...3 ani de facultate in care Isa uita complet de casa...mai trecusera 2 ani pe care-i facuse in afara tarii...la o Universitate prestigioasa...era acum o femeie de succes...nu uitase complet de ce o tinea legata de tara...il pastra pe Edi mereu in suflet cu ce o invatase...si-l amintea cu drag...
Se intorsese in tara, pregatita sa-si deschida o propie afacere...si visa sa aiba o galerie, ea fiind acum un fotograf de succes...
plimbandu-se intr-o zi pe bulevard...un tablou ii atrase atentia... era o fata desenata...stand pe o banca sub un castan...era cu privirea in jos...si parul bucalat in vant... nuanta de rosu natural al parului era foarte bine conturata de imaginea toamnei... privi la alte tablouri din galerie si aceeasi fetita era infatisata razand si invartindu-se in ploaie... in altul aparea ca o femeie...frumoasa si seducatoare...
Simti cum sufletul i se face cat un purice...si-si aminti..acum intelegea...Edi... era patat mereu de culori...si mereu prezent in cimitir... o pictase in momentele ei de singuratate...inainte sa-l cunoasca si chiar dupa...
Se intoarse in apartamentul in care locuia momentan si-si stranse o valiza cu haine plecand spre casa...Nu reusise sa aiba o relatie mai lunga de cateva luni niciodata...nici unul nu era asa cum dorea ea...nici unul nu era Edi ca sa o inteleaga......primul lucru care-l facuse fusese sa fuga in cimitir...oare-l va intalni din nou?...
Zari banca goala...privi in jur poate era totusi pe acolo... se indrepta usor spre locul de intalnire...se aseza si astepta...astepta... dupa 5 ani era normal sa nu mai fie aici...un sentiment de vinovatie o cuprinse amintindu-si ce-i promisese....inchise ochii si inspira adanc, in minte aparandu-i ochii lui calzi si veseli...
"S-a intors intr-adevar domnisoara Isabela..."
Deschise ochi rapid si se intoarse spre el... nu apuca sa-l vada bine ca-i si sari in brate..
"Oh, Edi...iarta-ma..." il privi apoi...ochii ii erau mai incercanati si mai accentuati de riduri...desi acum avea pana in 29 de ani...timpul il ajunsese din urma...Era la fel de frumos si cu ochii la fel de intensi...
"Trebuia sa vin mai devreme...ti-am dus dorul..."
ii zambi..."Isa....fetita mica..."ii mangaie usor obrazul...
O scanteie se produse si ceva in corpul Isabelei se aprinse...un sentiment ciudat isi facea loc...
"De ce m-ai pictat?..."
"poftim?"...nedumerit si oarecum surprins o intrebase..."cum...cum?"
"m-am recunoscut in tablourile din galeria Autumn mood...de asta mereu erai murdar de culori..." incepu sa rada...iar rasul ei ii umplu inima..."acum am inteles...atatea lucruri...nu pricepeam de ce un tanar ca tine statea cu o pustoaica asa ca mine... de ce mereu era alaturi de mine...de cat timp ma iubesti?..."
...afirmatia ei il lasase fara grai si il stanjenise, facandu-l chiar sa roseasca...
"eram prea mica pentru tine?...asta era nu?...acum nu mai sunt...acum poti sa ma privesti ca o femeie... iar eu sa te fac sa intelegi de ce niciodata nu am reusit sa am o relatie de lunga durata...nu era vina lor...ci a ta....imi furasesi inima...dar eram constienta ca nu se poate..."...
o privea in continuare uimit de ce spunea...nu stia cum sa reactioneze...sa o stranga in brate sau sa o alunge acum cat inca mai putea...
"Isa...fetita mica..."
"fetita mica?..."
"ai ramas pentru mine o fetita mica...te iubesc si dragostea imi macina sufletul din prima zi cand te-am zarit aici pe banca... dar..."
"dar?... poate inainte era diferenta de varsta, insa acum..."
"niciodata nu a fost diferenta de varsta... au fost alte lucruri...altele mai grele de atat.... si sunt in continuare... nu pot sa te condamn la o asemenea viata..."
"ce viata?...ce vorbesti...nu inteleg..."
"nici nu ai avea cum...fugi Isa...acum...inainte sa-ti frang inima...."...firisoare de lacrimi ii curgeau pe fata...
"plangi?....Edi plangi!... te rog...spune-mi...nu lasa inima sa-mi tremure...orice ar fi..pot sa indur...sunt puternica acum...tu m-ai invatat...te rog..."ii prinsese
mainile in mainile ei si il privi adanc in ochi...
"Vreau sa raman langa tine...nimeni nu a reusit sa ma faca sa ma simt cum ai facut tu..."
"Isa...sunt bolnav...nu de azi, nu de ieri...de ani de zile..."
Cuvintele i se oprira in gat si ochii ii fusesera instant inecati in lacrimi...
"Nu..."
"Ba da Isabela...leucemie...iar tratamentul nu mai da rezultate...a mers un timp destul de lung....ba chiar la un moment dat credeam ca am scapat...ma pregateam sa vin dupa tine, insa analizele m-au contrazis si am ramas aici..."
Inghitea in sec, nestiind ce sa zica..."eu vreau langa tine...prea mult ti-am dus dorul ca acum sa nu ma lasi sa ma bucur de tine...nu fi egoist..." incepu sa planga puternic...
"Isa, te rog..."
"Am pierdut atatia ani si acum vrei iar sa ma indepartezi de tine...nu...Edi...nu..."
"Nu mai plange te rog...vom merge incet sa vedem unde va duce...bine?"o stranse puternic in brate si o saruta apasat... un prim sarut dupa atatia ani...tandru dar hotarat...
Atunci se legasera pe vecie...avusera nunta la vreo 6 luni dupa, iar Edi se mai bucura inca vreo 2-3 ani alaturi de ea... facusera tot ce nu reusisera inainte... el o picta, iar Isabela ii organiza expozitii la ea in galerie...
Trezindu-se din reverie, realiza ca nu fusese decat imaginatia ei... nu era acolo, iar pe piatra era scris numele lui... il ingropase acolo pentru ca asta fusese dorinta lui...sa fie mereu langa ea atunci cand va avea nevoie si il va cauta...la banca de sub castan... Chiar si la un an dupa moartea lui Isabela nu-si reveni...Sarbatoreau 4 ani de casnicie...sau doar ea sarbatorea...cum stia mai bine... amintindu-si de el in cele mai frumoase momente din intreaga lor viata...
"te iubesc..."
