...adiere....

...As vrea sa scriu ceva, ceva care sa-mi exprime stare pe care o am, insa nu reusesc...nimic pare sa descrie sentimentul urat ce sta inauntrul meu... as vrea sa ascult muzica si parca orice melodie ma zgarie puternic si adanc... as vrea sa desenez dar parca degetele mele nu sunt in stare sa tina creionul... as vrea sa cant la chitara si parca toate acordurile au fost sterse din mintea mea...as vrea sa-ti vorbesc dar frica ma cuprinde si atunci pierd orice sens...nu mai stiu ce vreau sa-ti spun...nici macar cafeaua nu are gust azi...
...sa-mi fie dor oare?...

fum de tigara...

...soarele sta ascuns dupa nori...se anunta un apus trist...

...e frig...ma plimb pe alee si ma pierd uitandu-ma la copacii inalti ce stau aliniati in fata mea... simt o nevoie nebuna sa trag dintr-o tigara...ciudat, caci nu fumez...insa in momentul de fata, ma simt dependenta de ceva ce n-am incercat...
doar o senzatie...o sa-mi treaca...
oare?...
...o stare de confuzie e instalata in intreg orasul, parca am fi in ceata...e plina strada si parca n-ar fi nimeni... trec oamenii, unii pe langa altii si nu se vad...
ma simt ciudat...ma simt aiurea pentru ca nu reusesc sa te inlaturi din gandurile mele, din visurile mele... te visezi! dar nu vreau... de ce ne chinuim oare?...
...
...e frig...si inca vreau o tigara...

...lacrimile verii eterne...

...Un moment de nebunie... ne privim adanc cu zambetul pe buze... avem acelasi gand, eu zambesc in semn de intrebare, iar tu ma saruti drept raspuns... ma tii de mana strans, ca si cum ti-ar fi teama sa nu ma razgandesc si alergam ca doi nebuni spre locul unde ne vom schimba viata... si ploua...dar pentru noi nu conteaza...caci ploaia e martora a iubirii noastre...
...ma opresti, ma privesti ca si cum as fi...cea mai de pret comoara...ai vrea sa-mi spui ceva, dar nu-ti gasesti cuvintele...imi trec mana prin parul tau si dau sa te intreb ce e cu tine, insa inainte sa apuc sa deschid gura, ma saruti... cata intensitate, cate emotii... de ce simt ca urmeaza sa te pierd?...
...si alergam in continuare ca si cum am fi urmariti... nu inteleg, de ce atata graba?... "si maine tot aici vom fi, nu?"... te opresti, insa nu te intorci cu fata la mine... "si maine tot aici vom fi?"...te intorci cu un zambet fals spre mine, un sarut fugar imi mangaie buzele... "mereu voi fi cu tine!...voi fi in ploaie, voi fi in vant... voi fi luna de pe cer cand vei vrea sa vorbesti cu cineva si soarele cand iti va fi dor de imbratisarea mea... voi fi in valurile din mare ce se sparg la tarm...voi fi cea mai inalta stanca de pe muntele tau...voi fi cea mai frumoasa si neintalnita culoare din apus...voi fi mereu cu tine, intelegi?"...
...simt cum picuri alearga pe obraji si ma intreb daca sunt lacrimi sau e doar ploaia?...ma cuprinde un tremur, nu de frig, ci de teama...ma imbratisezi ca sa ma linistesc... nu pot...te lovesc, te imping si plang...plang mai ceva ca ploaia, plang ca un copil, galagios si cu suspine... "cum ai putut?....cum ai putut sa nu-mi spui mie...mie!...tocmai mie!" ma aplec la pamant si plang cu neputinta... incerci sa ma linistesti...sa-mi spui ca totul va fi bine...ca nu te voi pierde...
"...mi-ai promis..."... ma uit in ochii tai si-mi dau seama ca si tu plangi la fel de tare ca mine... esti nedumerit...imi intorc inapoi privirea spre pamant..."mi-ai promis ca niciodata nu ma vei lasa singura in lumea asta cruda, mi-ai promis ca ma vei invata ce inseamna sa iubesti, mi-ai promis ca ai sa-mi spui in fiecare zi de sarcina ca sunt cea mai frumoasa chiar daca voi avea kg in plus, mi-ai promis ca o sa stai langa mine cand voi fi o batranica fara dinti, mi-ai promis ca o sa-mi arati drumul spre casa atunci cand eu nu voi mai fi in stare sa-l recunosc...mi-ai promis...ca ma vei iubi mereu...mi-ai promis ca nu se va mai intampla nicicand..."...iti iau fata in palme si ma uit direct in ochii tai..."sa nu faci asta sau nu te voi ierta niciodata"..."pentru ca mor?..."...."nu, pentru ca m-ai facut sa te iubesc!"...incerci sa ma strangi in brate, insa sunt mult prea nervoasa ca sa te las...
..."te iubesc prostuta mica, te-am iubit si te voi iubi mereu! sa-ti intre bine in cap... te-am invatat sa iubesti, iar eu am invatat sa nu traiesc fara tine... esti mai ceva ca aerul...nu pricepi?...esti motivul pentru care traiesc...nu fi incapatanata!...unele lucruri nu se intampla pentru ca vrem..."...plang disperat, nu ma pot opri..."...trebuie sa ma crezi cand spun ca nu voi pleca de langa tine..."...."nu...nu!"...hohotele de plans ma impiedica sa vorbesc, sa respir...nu puteam sa te pierd...acum, acum cand uitasem ce inseamna sa fii egoist, cand uitasem cum e sa dormi singur sau sa mananci singur...nu...aveam nevoie de aerul tau, de tine ca sa pot sa fiu eu...zi de zi aceeasi, dar mereu mai buna...trag aer adanc in piept si incerc sa ma ridic... imi plimb degetele pe fata ta ca si cum ar fi prima data cand te vad... nu exista cuvinte sa te descriu, nu exista fenomen care sa explice ce se intampla in interiorul meu cand tu esti langa mine...imi iau inima in dinti..."este...este randul meu sa fiu alaturi de tine, sa te iubesc mai mult cu fiecare zi care trece... e randul meu sa te invat sa pretuiesti fiecare secunda..."
...iti pecetluiesc buzele cu un sarut disperat, caci simt o foame exagerata, o foame de tine...parca nu ma mai satur...cum as putea?... ne privim adanc... siguri si hotarati... alergam din nou, cu mai mare forta, cu mai multa dorinta...

...urcam niste scari de marmura in graba si intram intr-o cladire rece... totul pare din alta lumea... iar noi, doi copii infrigurati si uzi din cap pana in picioare nu intram in peisaj...dar ce conteaza?...noi am intrat intr-un fel ca sa iesim la fel dar diferit...ce stupid, nu?...te privesc si stiu ca gandesti si tu ca mine... ne uimtam prin camerele mari nestiind incotro sa ne indreptam pana cand o voce barbateasca ne desprinde din lumea noastra:"Cu ce va pot ajuta?"... speriati ca doi copii prinsi asupra faptului implinit, balbaim 2-3 cuvinte fara sens...nu era nevoie de mai mult...parca ne-ar fi asteptat... ne conduce intr-o camera imensa care avea in mijloc un birou, simplu, alb... singura pata de culoare era data de perdelele rosii ce stateau agatate neglijent la fereastra...in camera isi face aparitia o doamna de varsta mijlocie, ne zambeste stupid...parca ne-ar invinovati de ceea ce urmeaza sa facem... au fost 15 minute...15 minute in care am revazut prima clipa in care te-am zarit, primul nostru sarut, prima ta dovada de dragoste, primul nostru Craciun impreuna...nu puteai fi din nou bolnav...lacrimi imi inunda din nou ochii doar la simplu cand c-as putea sa te pierd... "domnisoara?..." "da?..." "raspunde-ti?..." ma pierdusem complet in gandurile mele si pierdusem orice legatura cu realitatea...nu stiam nici ce intrebare imi pusese doamna in costum din fata mea, parca uitasem unde ma aflu..."...domnisoara, luati in casatorie pe domnul...?"... imi amintesc, da imi amintesc...eram aici ca sa pecetluim iubirea noastra, sa-i dam un sens... eram aici pentru ca suntem doi,tu si eu...
te privesc...esti atat de frumos cu chipul tau de copil somnoros...si ma gandesc ca cel ce te-a creat a facut-o doar ca sa-mi creeze mie suferinta...caci erai numai al meu...da, erai numai al meu...dar nu ramaneai al meu....hm! ce ironie... iti zambesc si ma intorc spre doamna caraghioasa ce sade cu o expresie indescifrabila in fata noastra:"da!"... " cu puterea cu care am fost investita..." nu am auzit sfarsitul frazei...ma sarutai si-ti raspundeam cu mai multa dragoste si mai multa dorinta...acum eram chiar numai noi...tu si eu...pana cand moartea ne va desparti...

bolnava..

....haine imprastiate pe tot patul...o valiza goala zacea langa dulap... ma uitam prin camera si incercam sa-mi amintesc unde sunt....era atat de cald....simteam cum ma inadus... incercam sa ma ridic sa ajung la geam, dar simteam ca razele ce intrau prin jaluzelele prafuite sunt mai puternice decat mine si ma imping inapoi in pat...
...ma simteam inutila, epuizata....oare decat ore zaceam?... camera se scalda intr-o lumina de dupamiaza...praful plutea prin aerul inchis, lasand impresia ca nimeni nu-si mai pusese amprenta de mult timp...
...imi ascultam respiratia greoaie... trebuia sa-mi amintesc ce era cu valiza...

...eram intr-o zi de vineri...venisem de la servici suparata ca nu-mi mergeau toate asa cum vroiam...aveam deja 2 saptamani de cand problemele de la munca ma stapanisera si simteam cum imi pierd pana si limpiditatea mintala... intr-un moment de nebunie decisem sa plec...deci asta era....trebuia sa plec...oare unde... ma concentram iar ca sa-mi amintesc ce traseu aveam in minte... scosesem tot dulapul si-l imprastiasem pe pat, nestiind ce sa-mi aleg pentru ca nu stiam unde am sa plec...
...imi cautam cheile masinii pe birou... imi era mai comod sa merg cu masina, mai ales ca nu stiam incotro ma indrept...
m-am asezat pe marginea patului....obosita, epuizata... mi-am intors privirea spre geam si nu ma gandeam decat ca vreau sa scap cat mai repede de acest oras... vroiam sa fug, sa ma duc in locuri unde nimeni nu ma cunoaste si nu are treaba cu mine, undeva unde oamenii nu ma vor suna mereu cu aceeasi intrebare:"ce sa fac?"...eram satula pur si simplu, sa-i mai ajut... aveam nevoie de timp si spatiu pt mine.oare de cat timp nu mai statusem sa ma uit in oglinda?... imi facusem curaj si ma prezentasem in fata oglinzii... doi ochi caprui, incercanati priveau tristi inapoi spre mine.... un par lung, negru prins neglijent intr-un coc ameninta sa se desprinda... o fata trasa, fara culoare...eram eu?... imi atingeam fata si ma gandeam ca nu se poate... fata imi ardea si transpiratia se prelingea de pe frunte pe obraji...ma simteam bolnava...aratam bolnava... ma panicasem.... nu mai aveam aer, nu mai vedeam sa merg...bajbaiam dupa pereti ca sa ajung inapoi in camera... am simtit cum ma lasa toate puterile, prabusindu-ma fara vlaga pe patul plin de haine...
am pierdut orice contact cu realitatea...

asta se intamplase deci, lesinasem... pentru ca eram bolnava oare?...sau pentru ca imaginea reflectata in oglinda ma speriase?...cat timp sa fi fost lesinata?... trebuia sa ma ridic sa vad...ce zi e,ce ora?...trebuia sa ma pun din nou in contact cu realitatea...bajbaiam dupa telefon... 29 de apeluri nepreluate... era ora 6 dupa amiaza intr-o zi de duminica...picasem 2 zile?... am impins stangaci in valiza tot ce mi-a picat in mana, am cautat dupa chei si am iesit grabita din casa...era timpul sa traiesc si eu. mi-am trantit valiza in portbagaj si m-am grabit spre locul din fata... mi-am pus centura de siguranta si am ezitat putin inante sa bag cheia in contact... "Gata Olenka!...gata cu operele de binefacere...este momentul tau, nu-l strica gandindu-te iar la ceilalti...vor putea trai si fara tine!"... am deschis radioul... "It's a long way to the top,If you wanna rock 'n' roll,It's a long way to the top,If you wanna rock 'n' roll"...incepusem sa rad, era clar momentul meu... Dadusem volumul la maxim lasandu-i pe cei de la AC/DC sa ma incante cu melodiile lor... am bagat cheia in contact, mi-am asezat ochelarii de soare...si am pornit in viteza... spre nicaieri.

ploaie de toamna...

...ma simt oarecum pierduta...ma uit in zare...norii negri se apropie amenintator..."n-o sa ploua!" imi spun si intorc privirea spre un deal ce inca se scalda in lumina soarelui...
...primul strop de ploaie...al doilea strop de ploaie...si deodata ma aflu in mijlocul unei ploi torentiale... ma opresc si ma uit la cer razand..."am eu aceasta onoare?" soptesc si imi continui drumul...
...pe ulita lumea fuge in ograda care mai de care, speriati parca sa nu fie topiti...
"Olenka, vino aici!", "Ola, hai aici!" voci parca pierdute se aud de prin curti..."hai la adapost, Olenka!"
"Ce-mi trebuie adapost cand fiecare particica a mea a chemat ploaia?" gandesc...le zambesc si-mi continui drumul..
E atat de frumos si atat de cald... Daca ai fi langa mine te-as saruta indelung...am gusta ploaia impreuna...am dansa si am visa...am fi atat de fericiti...
....dar tu nu esti aici, iar ploaia pare mai rece...

nu ma satur sa te privesc..

...la o masa in capat...cineva citeste concentrat un ziar... ma uit curioasa: " ce face omul asta?...sta la masa si nu comanda?si mai ales singur pe toata terasa...cam frig ca sa stea" mentionez ca era un inceput de mai...ceva ma impiedica sa ma apropii...imi fac totusi curaj si ma duc increzatoare:"va servesc cu ceva?"... ziarul cazu si descoperi doi ochi atat de albastri ca simtii cum am inghetat... un zambet cald: "nu multumesc doar stau!"... si cum un alt zambet isi indrepta privirea spre o faptura mica ce se juca alaturi...un baiat...cu ochi albastri ca ai barbatului din fata mea... uimita, fasticita am zambit :"bine!", uitand complet motivul pentru care m-am apropiat de masa...am imcremenit cateva secunde ramanand cu privirea fixata pe verigheta sa...m-am intors brusc si mi-am continuat drumul inapoi spre cafenea...simteam cum continua sa ma priveasca si tot ce ma rugam eu era sa nu scap nimic din mana... ciudat, dar simteam ca inima sta sa-mi sara din piept...fusese nu mai mult de un minut...un minut sa tulbure intreg universul meu... avea o privire atat de intensa, incat nu mai stiam sa formulez o propozitie... ce se intamplase oare?... simteam ca....ca...m-am indragostit...era posibil asa ceva?...