Soarele era ascuns, scapatand ici colo cate o raza...norii negri se imprastiau pe intreg cerul...
Orasul capata o nuanta gri...Copacii inalti si scheletici aduceau o nota de gol...pamantul umed intrista orasul...iar oameni se plimbau agale pierduti in nestire....
Vantul suiera incet miscand crengile copacilor...sunetul masinilor ii zgariau timpanele...Privea de jur imprejur buimacita...
Era in orasul Nicaieri singura si pierduta... cum ajunsese acolo nici ea nu era sigura... tremura caci frigul o cuprinse toata... se aseza pe o bordura...si incerca din rasputeri sa-si aminteasca...avea parul zbarlit si era imbracata intr-o camasa de noapte cu un palton pe deasupra...avea in picioare o pereche de papucii de casa...
Obrajii ii erau umezi... si gandurile ii erau departe... se intinse fara jena pe spatiul verde de langa trotuar si privea spre cer...poate ii va spune mai multe... "...cine sunt?...sau mai bine zis cine vreau sa fiu?...." Total eclipse of the heart _ Bonie Tyler
...adia usor...invaluind aerul cu miresme de toamna...mirosea a pamant...trist...plouat...frunzele miscau usor...lasand o urma de culoare... crucile asezate in ordine stricau tabloul dezordonat creat de toanele vremii...
Statea acolo...pe banca...incapabila sa se miste, sa priveasca in alta parte decat spre mormantul acoperit si el de salbaticia climei... Lacrimi i se rostogoleau pe fata, iar vantul o gadila usor...racindu-i obrajii... Nu putea nici sa respire...trecuse atata timp si nu reusise sa-si stearga amintirile care-i furasera 10 ani din viata... Privea in gol...spre piatra funerara... ce joc sinistru i-a fost jucat?... cine a avut asa o inima sa i fure tot ce cu greu stransese in viata ei?...
...un val puternic de lacrimi ameninta sa iasa...in schimb un of ii misca usor pieptul...
"Nu...nu plangi...sau da?..."
O voce barbateasca o facu sa tresara si sa-si piarda punctul fix, schimbandu-si privirea pe el...ochii i se marira in semn de uimire iar rasuflarea disparu pret de cateva secunde bune... Era acolo in fata ei...frumos ca intotdeauna... fixand-o cu ochii lui verzi...
Zambi printre lacrimi...
"De ce plangi?..."
Incepuse sa rada...cine ar fi vazut-o acum..cu siguranta ar fi zis ca a innebunit... si ea stia ca nu se putea...nu avea cum sa fie aici...Edi se alaturase ingerilor dupa ce ani luptase cu o crunta boala...cancer...
Intoarse inapoi privirea spre piatra funerara si observase ca numele sau nu mai era...ba chiar piatra era goala... isi aminti atunci de prima zi cand il intalnise...
Statea pe aceeasi banca...plangea...puternic si zgomotos...asa cum ar fi plans orice copila de 15 ani care are probleme... venise in cimitir pentru ca era refugiul ei cand viata ii arata cine e mai tare... ii placea banca asta pentru ca era la umbra unui castan...iar langa, o simpla piatra funerara ingradita...fara nume...fara nimic...alba...putin invechita de ploi si zapada...era tot toamna pentru ca-si amintea frunzele cum dansau pe sunetul usor scartait de cruci vechi...
Un tanar o intrebase daca plange...si de ce plange...speriata si simtindu-si intimitatea oarecum violata...se ridicase si o lua la fuga spre primul boschete care ar fi reusit sa o acopere...un ras puternic o prinse din urma...
"te-am speriat?...nu...n-am vrut...fetita mica...Uite sunt Edi...tu?..."
Cu ochii rosii de plans si mari de uimire...incerca sa-si ingane numele..."Isabela..."
"Cum?"...il privea nedumerita...pentru ca era murdar pe haine de culori...
"Isabela..."
"Un nume puternic pentru o fiinta atat de firava ca tine..."
Ii zambi atat de frumos ca simti cum o caldura o cuprinde si o stare de bine molesind-o...Parea sa aiba in jur de 20-22 de ani... era vizibil mai mare ca ea...
De atunci... se intalneau doar acolo...la acea banca..si niciodata la o ora anume... veneau doar cand simteau si daca se intalneau...inseamna ca asa era sa fie...daca nu...nu.
Si curios...pentru ca era omniprezent... il gasea mereu cand avea nevoie de el... si fusese alaturi de ea...cand avea probleme cu parintii, sau cand suferea din dragoste...cand se certa cu prietenii sau cand simtea ca viata era prea dura...Mereu purta haine patate ...pana si palmele ii erau murdare de culoare...Crestea alaturi de el...
Trecura anii...Nidia avea acum 19 ani....si urma sa plece la facultate... atat de indecisa era cu ce urma sa faca in viata ca fugi unde isi gasea mereu alinarea... Edi era acolo...ghidand-o in viata mai departe...desi timpul o facuse pe ea acum o femeie frumoasa si puternica...la el parea ca statuse in loc...
In ziua cand pleca la facultate fugi repede in cimitir sa-si ia la revedere de la Edi... il gasi pe banca...fara expresie...privind spre piatra goala...
"Edi..."...un gol ii cuprinse inima...
"Oh, Isabela..." un zambet fortat ii aparu pe fata..."pleci..."
"da... dar sa stii ca ma intorc...promit...."se apropie usor mangaindu-i fata...
"nu, te rog...nu promite...ce nu poti respecta..."
"Dar Edi..."
"Nu, Isa...promite-mi ca nu vei uita nimic din ce ti-am spus...nimic nu te doboara, totul te intareste...fugi...e tarziu..."
"Voi veni inapoi..."...ii saruta fugar obrazul...si-ii privi inc-odata ochii...pentru prima data vazu o lacrima in colt de ochi...si simti cum inima i se goleste, simtind deja un dor...
...
Trecusera 3 ani...3 ani de facultate in care Isa uita complet de casa...mai trecusera 2 ani pe care-i facuse in afara tarii...la o Universitate prestigioasa...era acum o femeie de succes...nu uitase complet de ce o tinea legata de tara...il pastra pe Edi mereu in suflet cu ce o invatase...si-l amintea cu drag...
Se intorsese in tara, pregatita sa-si deschida o propie afacere...si visa sa aiba o galerie, ea fiind acum un fotograf de succes...
plimbandu-se intr-o zi pe bulevard...un tablou ii atrase atentia... era o fata desenata...stand pe o banca sub un castan...era cu privirea in jos...si parul bucalat in vant... nuanta de rosu natural al parului era foarte bine conturata de imaginea toamnei... privi la alte tablouri din galerie si aceeasi fetita era infatisata razand si invartindu-se in ploaie... in altul aparea ca o femeie...frumoasa si seducatoare...
Simti cum sufletul i se face cat un purice...si-si aminti..acum intelegea...Edi... era patat mereu de culori...si mereu prezent in cimitir... o pictase in momentele ei de singuratate...inainte sa-l cunoasca si chiar dupa...
Se intoarse in apartamentul in care locuia momentan si-si stranse o valiza cu haine plecand spre casa...Nu reusise sa aiba o relatie mai lunga de cateva luni niciodata...nici unul nu era asa cum dorea ea...nici unul nu era Edi ca sa o inteleaga......primul lucru care-l facuse fusese sa fuga in cimitir...oare-l va intalni din nou?...
Zari banca goala...privi in jur poate era totusi pe acolo... se indrepta usor spre locul de intalnire...se aseza si astepta...astepta... dupa 5 ani era normal sa nu mai fie aici...un sentiment de vinovatie o cuprinse amintindu-si ce-i promisese....inchise ochii si inspira adanc, in minte aparandu-i ochii lui calzi si veseli...
"S-a intors intr-adevar domnisoara Isabela..."
Deschise ochi rapid si se intoarse spre el... nu apuca sa-l vada bine ca-i si sari in brate..
"Oh, Edi...iarta-ma..." il privi apoi...ochii ii erau mai incercanati si mai accentuati de riduri...desi acum avea pana in 29 de ani...timpul il ajunsese din urma...Era la fel de frumos si cu ochii la fel de intensi...
"Trebuia sa vin mai devreme...ti-am dus dorul..."
ii zambi..."Isa....fetita mica..."ii mangaie usor obrazul...
O scanteie se produse si ceva in corpul Isabelei se aprinse...un sentiment ciudat isi facea loc...
"De ce m-ai pictat?..."
"poftim?"...nedumerit si oarecum surprins o intrebase..."cum...cum?"
"m-am recunoscut in tablourile din galeria Autumn mood...de asta mereu erai murdar de culori..." incepu sa rada...iar rasul ei ii umplu inima..."acum am inteles...atatea lucruri...nu pricepeam de ce un tanar ca tine statea cu o pustoaica asa ca mine... de ce mereu era alaturi de mine...de cat timp ma iubesti?..."
...afirmatia ei il lasase fara grai si il stanjenise, facandu-l chiar sa roseasca...
"eram prea mica pentru tine?...asta era nu?...acum nu mai sunt...acum poti sa ma privesti ca o femeie... iar eu sa te fac sa intelegi de ce niciodata nu am reusit sa am o relatie de lunga durata...nu era vina lor...ci a ta....imi furasesi inima...dar eram constienta ca nu se poate..."...
o privea in continuare uimit de ce spunea...nu stia cum sa reactioneze...sa o stranga in brate sau sa o alunge acum cat inca mai putea...
"Isa...fetita mica..."
"fetita mica?..."
"ai ramas pentru mine o fetita mica...te iubesc si dragostea imi macina sufletul din prima zi cand te-am zarit aici pe banca... dar..."
"dar?... poate inainte era diferenta de varsta, insa acum..."
"niciodata nu a fost diferenta de varsta... au fost alte lucruri...altele mai grele de atat.... si sunt in continuare... nu pot sa te condamn la o asemenea viata..."
"ce viata?...ce vorbesti...nu inteleg..."
"nici nu ai avea cum...fugi Isa...acum...inainte sa-ti frang inima...."...firisoare de lacrimi ii curgeau pe fata...
"plangi?....Edi plangi!... te rog...spune-mi...nu lasa inima sa-mi tremure...orice ar fi..pot sa indur...sunt puternica acum...tu m-ai invatat...te rog..."ii prinsese
mainile in mainile ei si il privi adanc in ochi...
"Vreau sa raman langa tine...nimeni nu a reusit sa ma faca sa ma simt cum ai facut tu..."
"Isa...sunt bolnav...nu de azi, nu de ieri...de ani de zile..."
Cuvintele i se oprira in gat si ochii ii fusesera instant inecati in lacrimi...
"Nu..."
"Ba da Isabela...leucemie...iar tratamentul nu mai da rezultate...a mers un timp destul de lung....ba chiar la un moment dat credeam ca am scapat...ma pregateam sa vin dupa tine, insa analizele m-au contrazis si am ramas aici..."
Inghitea in sec, nestiind ce sa zica..."eu vreau langa tine...prea mult ti-am dus dorul ca acum sa nu ma lasi sa ma bucur de tine...nu fi egoist..." incepu sa planga puternic...
"Isa, te rog..."
"Am pierdut atatia ani si acum vrei iar sa ma indepartezi de tine...nu...Edi...nu..."
"Nu mai plange te rog...vom merge incet sa vedem unde va duce...bine?"o stranse puternic in brate si o saruta apasat... un prim sarut dupa atatia ani...tandru dar hotarat...
Atunci se legasera pe vecie...avusera nunta la vreo 6 luni dupa, iar Edi se mai bucura inca vreo 2-3 ani alaturi de ea... facusera tot ce nu reusisera inainte... el o picta, iar Isabela ii organiza expozitii la ea in galerie...
Trezindu-se din reverie, realiza ca nu fusese decat imaginatia ei... nu era acolo, iar pe piatra era scris numele lui... il ingropase acolo pentru ca asta fusese dorinta lui...sa fie mereu langa ea atunci cand va avea nevoie si il va cauta...la banca de sub castan... Chiar si la un an dupa moartea lui Isabela nu-si reveni...Sarbatoreau 4 ani de casnicie...sau doar ea sarbatorea...cum stia mai bine... amintindu-si de el in cele mai frumoase momente din intreaga lor viata...
"te iubesc..."
Te iubesc!
Da?
Da!
De ce?
De ce??
Da...De ce?...
Cum adica?...
Adica de ce ma iubesti?...ce ti-am facut sa ma iubesti?
Pai ce mi-ai facut?...ce mi-ai facut de te iubesc atat de mult?...ce mi-ai facut de gandurile, in orice moment al zilei, imi zboara spre tine?...ce mi-ai facut de-ti simt dorul atat de tare?... ce mi-ai facut de te vreau mereu la mine in brate?...ce mi-ai facut de nu-mi pot lua privirea de la tine?... ce mi-ai facut de-ti simt parfumul mereu in preajma?... spune-mi... m-ai vrajit?
...daaa!...
nu glumesc, Ana... te iubesc!
Stiu prostutule, stiu!...si eu te iubesc..inimaginabil de mult....
Statea intinsa pe pat si privea cu interes tavanul...nu era nimic deosebit acolo...doar alb...insa din gandurile ei se nastea un print...asa cum il visase mereu... Il privea atenta caci parea atat de real...Printul ii zambi...iar ea la randul ei ii zambise...incepuse sa rada dandu-si seama cat de nebuna apare in acel moment pentru ca zambea unui tavan...
Alteori purtau discutii lungi despre problemele ei...se contraziceau, ba chiar ajungeau sa se certe de la anumite subiecte, dar totul se termina cu o portie de ras...visau impreuna plimbari prin lume, vizitau in fiecare zi alt oras...ea asculta si el ii povestea cum arata marele orase...
Uneori adormea la vocea lui cea calda...si in vis il intalnea iar...si plecau impreuna spre acele meleaguri...alergau...dansau...
Nu-i placea soarele caci o despartea de print...dar doar pana la lasarea serii...
Stia ca e doar inchipuirea ei si ca nu poate continua, insa cum sa renunte la printul ei...cum sa renunte la cel mai dulce vis al ei?...
Se auzi un ciocanit slab la usa...
Cine putea fi?...figurina de pe tavan disparu...Se ridica si incet si cu greu... se indrepta spre usa...se auzi din nou...nu ajungea la vizor si pentru ca mama ei nu era acasa, deschise usa...
Incremeni..
"Buna ziua...O caut pe Maira Sava..."
"aaa...e..eu"
il privea uimita si speriata si fara sa stie ce sa creada caci printul ei se afla in fata usii sale...intoarse privirea spre dormitor ca si cum ar fi asteptat sa iasa cineva de acolo...se intoarse si fasticita isi trase patura inapoi pe scaunul cu rotile in care era imobilizata, acoperindu-si picioarele...
"imi pare rau daca v-am speriat...nu asta era intentia mea..."
"nu, nu in niciun caz..."
"Sunt Matei Vlad...sunt noul dumneavoastra terapeut...de azi eu va voi ajuta sa va faceti exercitiile de recuperare..."
Era in jurul orei 19:30...soarele inca staruia pe cerul liber si-mi chinuia ochii... "A naibii ochelari...n-am putut sa-i iau cu mine?"... Stateam la usa, pregatita sa cobor din trenul ce ma ducea spre Nicaieri...Multimea din tren, taranimea ma speria...
Veneam dintr-un oras mare...si desi cu bunici la tara, nu fusesem invata sa merg cu trenul...masina fiind principalul nostru mijloc de transport....
Manele rasunau in tot trenul, iar voci barbatesti se auzeau fredonand.."Oh Doamne!..." Caldura era insuportabila, caci mijlocul lui iulie e punctul culminant al verii..."Unde naiba trebuie sa cobor?"...priveam speriata pe geam sa nu cumva sa ratez statia, caci altfel... trenul anunta sosirea printr-un claxon insuportabil... imi asezasem rucsacul mare in spate si ma pregateam..aici trebuia sa fie... Coborasem in statie, uitandu-ma in toate partile...Trebuia sa fie aici...Stanga, dreapta...nimic...panica pe fata mea...in spate nimic..."Ei drace, am gresit statia..." Trenul se puse din nou in miscare iar eu priveam pierduta spre el...Abia ii mai vedeam ultimul vagon, insa ramasesem cu ochii atintiti la el...
"Olguta!!!"
Nu reactionam...cine ma cunoaste aici??
"Olga!..."
Intorsesem privirea mirata ca cineva imi stia numele complet si-l mai si striga...in fata mea dupa linia de tren era un drum care urca...Alergand spre gara venea Medeea...Facusem ochii mari, nevenindu-mi a crede ca am ajuns unde trebuia, sarisem peste linia de tren si alergam spre ea. O strangeam in brate si o priveam fericita... o fata imbujorata si bronzata de soarele de tara ma privea razand..."Credeai ca ai gresit statia asa-i?" avea un ras puternic si gros... "Of, Medeea...stii doar cum sunt eu cu drumurile astea si mijloacele de transport...n-ar fi prima data..."
"ei...lasa...te-ai descurcat...hai sa mergem...am venit cu decapotabila!de asta am si intarziat putin..." Imi zambi strengareste si ma lua de mana... Decapotabila? gandeam eu...de unde daca nici macar nu au carnet...d'apoi masina...si inca decapotabila...nici unul din membri familiei...o fi venit cu cineva din sat... Cand colo ne opriseram in fata unei carute la care avea inhamat un cal...
|Priveam mirata.."Ce e asta?"
"O caruta..."imi raspunde sincer Medeea ca si cum nu stia ce ma apucasem...
"Vad asta..."
"Buna Olguta..."
Privisem in sus la cel care conduce"decapotabila"..era fratele Medeei, Lucian...
II zambeam, bufnind in ras.."Buna...ai venit sa ma iei cu decapotabila?...avem aer conditionat?"
"Desigur...imediat dupa ce pornim, dau drumul"...radeam cu totii copios de cat de credula puteam fi...
Ma catarasem in caruta....si plecaram la drum...Soarele incepea sa se piarda usor printre dealurile mari...Era atata liniste...priveam fericita ca-mi voi petrece 2 luni de zile departe de civilizatie, departe de masini, calculatoare.... Pe fata mi se asezase un zambet melancolic si visator... Vocea calda a Medeei ma trezise din reverie..
"Ce ma bucur ca ai venit...Va fi super...sa vezi dealul...e plin de flori... bunica te asteapta...intr-una ma intreaba de tine...aa...si sa vezi cine a mai venit...ce ne vom distra...si sunt amandoua..." O ascultam in timp ce ma bombarda cu noutati si imi explica ce vara vom avea...era atat de cald, iar eu atat de fericita ca voi petrece timpul alaturi de ea...
Era doar inceputul...
luni, 3 ianuarie 2011
...Se inserase mai devreme decat de obicei...sau cel putin asa i se parea...soarele disparuse demult...sau poate nici macar nu aparuse in acea zi, dar ea era mult prea abatuta sa mai observe ceva... Privea pe fereastra de vreo 10 ore...nu se miscase...poate ca nici nu clipise... Un singur lucru stia...vremea era precum sufletul ei...innourat si racoare....dadea sa ploua...iar ea dadea sa planga...
De ce?... era singura intrebare care-i staruia in minte...De ce?...
Incepuse sa planga...desi se chinuise sa nu lase lacrimile sa-i stapaneasca chipul, nu reusise... privea spre cer....acum nu mai era in concordanta cu vremea, caci nu ploua... zambi ironic gandind ca nici nu se putea asa ceva, ar fi fost prea de tot... o picatura ii atinse fruntea...ochii incepura a colinda cerul...incepea sa ploua?...
Din cerul negrul o patura de picuri acoperira pamantul...
Camera era luminata de sute de beculete...se trezi speriata nestiind unde se afla...privi in jur...
Mii de culorii erau imprastiate pe totti peretii...era patul ei...comoda, dulapul...era la ea in camera si totusi.... intr-un colt, un brad mare lumina...
Isi duse mainile la ochi si si-i freca, crezand ca i se pare...duse privirea in partea cealalta a patului, insa era goala...il cauta cu privirea prin camera, dar era singura...
Se ridica usor si se duse la brad, unde stateau cadouri...Incepuse sa rada... Era destul de mare sa stie ca Mos Craciun nu exista si totusi...se aseza jos si ca un copil mic incepu sa rupa ambalajul cadourilor...deschise cutia si gasi o cutie mai mica...o deschise si pe aceasta...alta cutie mai mica... rasetul ei umplu camera...si inca o cutie mai mica, si alta si mai mica... Se opri brusca si ramase muta de uimire, tinand in mana o cutie mica cat sa incapa...
"Deschide cutia, Rania..." tresari la auzul vocii lui...se intoarse si-l gasi in tocul usii cu micul dejun in mana... Ii zambi si privi inapoi cutia... ar fi vrut sa o deschida, insa se temea...nu stia ce avea sa gaseasca sau poate stia prea bine, dar se temea ca nu cunoaste raspunsul pentru ceea ce era in cutiuta...
Barbatul se apropie de ea, lasa tava jos si ii lua cutia din mana... o saruta usor luandu-i mainile ei in mainile lui..."Priveste-ma in ochi, te rog...am sa-ti spun ceva si vreau sa vezi ca e adevarat... Te iubesc!"..."Si eu te..."
"Shhhtt...nu-mi raspunde, doar asculta-ma... Te iubesc cu bune cu rele, cu necazuri si bucurii, te iubesc dimineata, amiaza, seara si noaptea...te iubesc azi, te iubesc maine, te-am iubit si ieri..."
In ochii ei lacrimi se stransera si stateau sa se rostogoleasca pe fata somnoroasa...
"Esti atat de frumoasa..." deschise cutia si in ea se afla un inel micut si finut cu o piatra neagra..."Rania, vrei sa fii sotia mea de acum si pana in veci?...caci te vreau aici pe pamant, dar te vreau si in ceruri tot alaturi de mine.."
Incepuse sa planga de emotii, negasidu-si cuvintele sa mai spuna ceva...Radea si plangea in acelasi timp..."Dragul meu..." ii mangaia fata usor privindu-l in ochii.."vreau! vreau sa-ti fiu alaturi...vreau sa fiu sotia ta!"
"Te iubesc, Rania! te iubesc..." O ridica in brate si o invarti pana se trantira amandoi pe pat...
