...eram stresata...ma uitam la ceas si ma intrebam de ce nu-mi da un semn de viata?...
...trecuse 2 zile si nu stiam nimic de el... ma plimbam prin camera si simteam cum batucesc covorul... eram atat de nervoasa ca nici unghii nu mai aveam la maini...
...trebuia sa aflu, trebuia sa stiu... nici un mesaj, nici un telefon, nici un e-mail... poate se intamplase ceva...nu... as fi aflat... poate plecase intr-o excursie... nu, si asta as fi aflat...
...as fi vrut atat de mult sa aflu ce se intamplase, dar nici ca as fi sunat, sau trimis vreun sms, email...nu nimic....caci sufeream de un orgoliu mult prea puternic, un orgoliu ce ma impiedica sa-i arat ca pentru mine conteaza...preferam sa ma plimb ca o nebuna prin casa, band cafea dupa cafea si uitandu-ma la ceas din minut in minut...ticaitul ceasului mi se intiparise in memorie si nimic altceva nu mai auzeam decat un tic-tac hotarat.
innebuneam, clar innebuneam...trebuia sa fac ceva...nu mai puteam astepta... bajbaiam dupa cheii...trebuia sa ma duc la o prietena... sa ma ajute sa scap de ceata in care ma aflam... uitandu-ma dupa chei, am dat de o poza...o poza de grup in care apaream si noi...noi doi cu cate un zambet larg pe fata ce arata cat de fericiti eram... m-am oprit si m-am gandit atunci:"eu oare sunt nebuna?...ne-am despartit acum un an..."
...si atunci...de la cine asteptam un semn de viata?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu